Apel pentru colegii mei

Din timpurile vechi, când dascălul, preotul şi primarul, erau primii oameni în sat chiar şi azi, când profesorul e clasat cam pe la coada ierarhică a societăţii româneşti, prima zi de şcoală e o sărbătoare. E începutul unui nou an al învăţăturii sau poate al învăţării?

TAXĂ ILEGALĂ LA WEEKEND

Organizaţia municipală a Tineretului Naţional Liberal, acţionând în baza valorilor liberale caracterizate prin respect faţă de lege si cetăţean, solicită Administraţiei Complexului de Agrement şi Sport „Mureşul” să înceteze de îndată perceperea de taxe de intrare la Complexul de Agrement şi Sport „Mureşul”, pentru următoarele motive:

În conformitate cu prevederile art. 14 din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al Serviciului public Administraţia Complexului de Agrement şi Sport „Mureşul” completată prin HCLM Tîrgu-Mureş nr. 184 din 24 iunie 2010, „accesul publicului în Complexul de Agrement şi Sport Mureşul  se face contracost în perioada sezonului estival 1 mai - 31 august”. De asemenea, conform art. 47 din acelaşi Regulament, „Complexul de Agrement şi Sport „Mureşul” funcţionează ca Parc Public al Municipiului Tîrgu-Mureş, aparţinător Domeniului Public, în consecinţă accesul publicului, cu respectarea prezentului Regulament este neîngrădit”

28 August: ZIUA MEA DE NAŞTERE!

Mă trezesc şi îmi amintesc vesel, nostalgic şi emoţionat că astăzi este ziua mea. Pe vremea asta, în urmă cu 39 de ani, la Topliţa, într-o zi de duminică abia dădeam ochii cu lumea. Un pic mai târziu, după vreo şase ani mi-am dat seama că am o soră mai mică. Au venit şi vremurile petrecute la bunici, unde cu cei doi verişori ai mei

SEPARAŢIA PUTERILOR ÎN STAT

Cea mai celebră descriere a instituţiilor statului liberal se găseşte  în „Spiritul legilor” (De l’esprit des lois – 1748) al lui Montesquieu (1689-1755), cel care a aşezat problematica statului liberal sub semnul separaţiei puterilor în stat. Această temă este discutată în contextul definirii libertăţii politice şi a relaţiei ei cu Constituţia.

Autorul constată că sensul libertăţii politice este divers, ea desemnând atât posibilitatea de a răsturna un tiran, cât şi pe cea de alegere a guvernanţilor. Mai mult de atât, arată Montesquieu, libertatea a fost asociată fiecărei forme de guvernare: cei care au trăit în monarhie au atribuit-o monarhiei, în republică–republicii, în democraţii–democraţiei. El propune o definiţie nouă, generală, a libertăţii, care să facă abstracţie de forma de guvernare: „Într-un stat, adică într-o societate în care există legi, libertatea nu poate consta decât în a putea să faci ceea ce trebuie să vrei şi în a nu fi constrâns  să faci ceea ce nu trebuie să vrei ... Libertatea este dreptul de a face tot ceea ce îngăduie legile; iar dacă un cetăţean ar putea face ceea ce legile interzic, el şi-ar putea pierde libertatea, întrucât şi ceilalţi ar avea o asemenea putere”.

Libertatea politică conţine două condiţii esenţiale: ea există numai acolo unde este moderaţie, şi respectiv, unde nu se abuzează de putere (puterea limitează puterea).

„O Constituţie poate fi astfel alcătuită, încât nimeni să nu fie constrâns să facă lucrurile la care legea nu-l obligă, şi să nu le facă pe cele pe care legea i le îngăduie”. Montesquieu a înţeles că regimurile, deşi au acelaşi scop-conservarea, diferă mult prin scopurile lor secunde: Roma-extinderea teritorială, Sparta-războiul, China-liniştea publică, Polonia-independenţa fiecărui cetăţean. Potrivit lui, exista şi un stat care avea drept scop libertatea: Anglia.

În capitolul „Despre Constituţia Angliei” Montesquieu vorbeşte despre trei puteri diferite, care trebuie să rămână separate: „Totul ar fi pierdut dacă acelaşi om sau acelaşi corp de guvernanţi – fie el al nobililor sau al poporului – ar exercita aceste trei puteri: puterea de a face legi, puterea de a executa hotărârile publice şi puterea de a judeca infracţiunile sau litigiile dintre particulari”.

John Stuart Mill (1806–1873) unul dintre cei mai influenţi gânditori liberali ai secolului al XIX-lea a descris drumul sinuos al procesului intelectual prin care liberalismul a întâlnit democraţia. În lucrarea „Despre libertate” („On liberty”, 1859), unul dintre textele de referinţă ale doctrinei liberale, Mill preciza că tema reflecţiei sale nu este libertatea voinţei, ci libertatea civilă sau socială, o chestiune veche care ar fi divizat omenirea din totdeauna. În eseul său despre libertate, el evocă distincţia dintre antic şi modern. Libertatea antică era protecţia împotriva tiraniei, care pleca de la ideea că puterea era necesar un rău, nu un rău necesar, iar cârmuitorii nişte adversari ai supuşilor. El „modernizează” istoria antică, văzând în dobândirea unor drepturi individuale, în limitarea puterii sau în principiul consimţământului, notele specifice ale libertăţii grecilor şi romanilor.

Timpurile moderne, modifică relaţia guvernanţilor cu guvernaţii, prin reprezentativitate. Progresele reprezentativităţii au determinat, potrivit lui Mill, un regres în privinţa limitării puterii, căci liberalismul european a neglijat iniţial posibilitatea ca naţiunea să se „tiranizeze” singură: „conducătorii să fie efectiv răspunzători în faţa naţiunii, să poată fi prompt destituiţi de ea, şi atunci naţiunea îşi poate permite să le încredinţeze puterea, putând ea însăşi dicta felul în care urmează să fie folosită această putere”... „S-a constatat acum, că expresii ca «autoguvernarea» sau «puterea exercitată de popor asupra lui însuşi» nu exprimă adevăratele stări de fapt. «Poporul» care exercită puterea nu este totdeauna unul şi acelaşi cu poporul asupra căruia se exercită ea; şi «autoguvernarea» de care se vorbeşte, nu este guvernarea fiecăruia de către sine însuşi, ci a fiecăruia de către toţi ceilalţi. În plus, voinţa poporului, înseamnă practic, voinţa unei părţi, care este cea mai numeroasă sau cea mai activă parte a poporului, a majorităţii, sau a acelora care au reuşit să se facă recunoscuţi drept majoritate; poporul, aşadar, poate voi să oprime o parte a sa, iar precauţiile luate împotriva acestei oprimări sunt la fel de necesare ca şi precauţiile luate împotriva oricărui alt abuz de putere”. Mill considera că protecţia împotriva tiraniei majorităţii impune recunoaşterea unui spaţiu al independenţei individuale, al securităţii private, chiar dacă limitele acestui spaţiu nu pot fi descrise teoretic, ci trebuie negociate practic: „există o limită dincolo de care imixtiunea opiniei publice în sfera de independenţă a individului nu mai este legitimă; a găsi această limită şi a o apăra împotriva oricărei încălcări este o condiţie indispensabilă ca şi protecţia împotriva despotismului politic.”

Sir John Dalberg-Acton, şef de catedră a secţiei de istorie modernă a Universităţii Cambridge spunea: “Răul omniprezent al democraţiei este tirania majorităţii, sau, mai degrabă a acelui partid, nu întotdeauna majoritar, care reuşeşte, prin forţă sau fraudă, în alegeri”.

Secolul XX a schimbat peisajul economic, social şi politic al lumii. Marea criză din anii 1929-1933 a demonstrat că liber-schimbismul are slăbiciunile sale, şi că economia liberă de piaţă poate genera dezechilibre.

Jean Touchard (1918-1971), politolog şi istoric francez, în  lucrarea “Histoire des idées politiques” (1959) a realizat un studiu foarte aprofundat al  tuturor marilor gândiri politice de-a lungul timpului. S-a reţinut clasificarea făcută diferitelor curente liberale raportate la mediile sociale în cauză:

Secolul XVIII

- Liberalismul aristocratic francez;

- Liberalismul aristocratic englez;

- Utilitarismul politic francez;

- Utilitarismul politic englez;

Secolul XIX (în sens larg: 1789-1914)

- Gândirea revoluţionară liberală;

- Liberalismul burghez  francez;

- Liberalismul burghez  englez sau Liberalismul şcolii de la Manchester;

- Naţionalismul liberal;

- Liberalismul imperialist francez;

- Liberalismul imperialist englez;

- Liberalismul imperialist american;

Secolul XX

- Neo-liberalismul;

- Liberalismul keynesian (acei pe care Anglo-Saxonii îi numesc azi Liberali);

- Neo-conservatorismul  liberal, sau Şcoala de la Chicago.

Sir Karl Raimund Popper (1902-1994) a fost un filozof englez de origine austriacă, considerat unul din cei mai mari filozofi ai ştiinţei din secolul al XX-lea. Fondator al raţiona-lismului critic împotriva determinismului istoric, s-a opus oricărei forme de scepticism, convenţionalism şi relativism în ştiinţă şi în activitatea umană în general, a susţinut ideea unei societăţi deschise (The Open Society and Its Enemies - 1945 ), ca adversar implacabil al totalitarismului sub orice formă. El a introdus în discursul liberal o temă cu adevărat nouă. În viziunea sa, marele adversar al democraţiei este chiar etimologia numelui ei, care ascunde o gravă problemă morală. Autorul „Societăţii deschise” a reluat detaliat lectura anticilor, dar spre deosebire de Mill, care atribuia grecilor câteva din descoperirile liberalilor englezi, a afirmat tranşant că democraţia nu a fost niciodată ceea ce spuneau filozofii greci despre ea, adică o putere a poporului. Grecii au denumit diferitele forme de administraţie statală,  propunându-şi să afle care dintre formele de guvernământ sunt preferabile :

Monarhia – domnia unui singur om bun;

Tirania - unui singur om, rău;

Aristocraţia - domnia unor oameni puţini şi buni;

Oligarhia – domnia unor oameni puţini şi mai puţini buni;

Democraţia – domnia poporului, a celor mulţi, a mulţimii; în acest caz, conform lui Platon, există o singură formă, care este rea, deoarece printre cei mulţi, există întotdeauna mulţi oameni răi. Platon porneşte de la întrebarea „cine trebuie să conducă în stat? Cine trebuie să exercite puterea dominantă?” El răspundea: ”Trebuie să conducă cel mai bun”.

Popper afirmă că filosofia politică construită în jurul întrebării „cine trebuie să conducă” este greşită. El propune o nouă întrebare „cum se guvernează” ? Astfel, pendularea între democraţie şi tiranie se transformă la o mişcare între guvern moral şi guvern imoral.

„Democraţiile nu sunt forme de suveranitate populară, ci în primul rând instituţii prevăzute să ne apere împotriva dictaturii. Ele nu îngăduie o conducere de tip dictatorial, o acumulare de putere, ci caută să limiteze puterea statului. Este vital, în acest sens, ca o democraţie să rămână deschisă posibilităţii de a destitui guvernul fără vărsare de sânge, atunci când acesta ne violează drepturile şi îndatoririle specifice, dar şi atunci când politica sa ni se pare nedreaptă sau nepotrivită.”

Libertatea politică este bazată pe iniţiativă privată liberă şi pe piaţă liberă. Controlul economiei de către stat poate dezechilibra echilibrul democratic, prin privarea opoziţiei de mijloace economice. Liberalul neoclasic stabileşte primordialitatea libertăţii economice, în absenţa acesteia neputându-se crea şi susţine libertatea exprimării, a presei, a credinţei, etc…

Libertatea economică nu există fără dreptul la proprietate privată, pilon al doctrinei liberale. Raportul dintre libertate şi proprietate este biunivoc: proprietatea permite libertăţii să se exteriorizeze, iar proprietatea în lipsa proprietăţii este un nonsens.

Liberalismul, libertatea economică și dezvoltarea

Cea mai pregnantă teorie economică liberală a fost elaborată de scoţianul Adam Smith (1723-1790), autor al „Avuţiei Naţiunilor”–1776, adept al „filozofiei etice”. În viziunea lui Smith, individul care-şi urmăreşte interesele economice personale, acţionează în interesul întregii comunităţi. Acest lucru este posibil, numai într-o societate liberă, într-o economie liberă cu o piaţă competitivă şi o legislaţie justă.

În modelul lor economic, clasicii economiei de piaţă recunoşteau rolul statului, dar nu unul de intervenţionism, ci cel de asigurare a unui cadru juridic valabil pus în aplicare de o administraţie credibilă. Menirea principală a instituţiilor statului este cea de protecţie a individului împotriva acţiunilor arbitrare, exercitate fie de alte persoane, fie de stat însuşi. Secolul XX a adus o amplificare enormă a intervenţionismului statului în domeniul social. Datorită mai ales dezvoltării asigurărilor sociale, s-au format noile state ale bunăstării.

În perioada intervenţionistă de după primul, dar mai ales după al doilea război mondial, s-a exagerat în multe ţări cu serviciile sociale ale statului. Finanţarea acestor servicii a devenit incertă şi a apărut necesitatea operării unor corecturi.

Intervalul 1945-1975 este cunoscută sub numele de cei „treizeci de ani glorioşi”, în care Europa a cunoscut o perioadă fără precedent de creştere, stabilitate şi coeziune. Condiţiile economice şi sociale înregistrate în această perioadă au fost remarcabile:

• Ritmul anual de creştere a PIB la nivelul UE a fost de 4.6% (3.8% pentru PIB/locuitor);
• Standardul de viaţă a crescut rapid: de la un nivel al PIB/loc în UE, în 1950, reprezentând 40% din nivelul înregistrat în SUA, la peste 70% în 1973;
• Inflaţia (măsurată prin deflatorul consumului privat) şi rata şomajului au rămas scăzute, la 4% şi, respectiv, 2%.

Începând cu 1973, după cei 30 de ani glorioşi, a urmat o perioadă de creştere încetinită şi de instabilitate macroeconomică, sistemul de protecţie socială conceput anterior fiind tot mai greu de gestionat. Interesant este faptul că aceşti „30 de ani glorioşi” nu au fost rezultatul capitalismului individualist şi liber-schimbist, ci al intervenţionismului şi protecţionismului statului.

Deşi Europa interbelică a oscilat între diverse influenţe ale doctrinelor extremiste, Ludwig von Mises şi Friedrich von Hayek s-au menţinut purtători de drapel ai crezului liberal. Mises crede că doctrina poate da roade oricând şi oriunde, dereglările ce pot apărea nu ţin prea mult de liberalism. După Hayek, oamenii sunt inegali, dar statul nu este îndreptăţit să intervină. Egalitatea reclamă doar aceeaşi şansă de reuşită, imixtiunea statului fiind justificată doar de încălcarea legilor. Statul lui Hayek este activ doar pe terenul legislativului nu şi pe cel al economiei.

Cel mai bun stat, după Mises şi Hayek, este acela care guvernează cel mai puţin.

Milton Friedman (1912-2006) profesor de economie la Universitatea Chicago, laureat al premiului Nobel pentru economie (1976), considerat principalul reprezentant al “şcolii de la Chicago”, a economiei de dreapta, de piaţă liberă, a afirmat: “Ca liberali, considerăm libertatea individului sau, poate, a familiei, drept ţelul suprem în judecarea relaţiilor sociale”.

Fritz Machlup, (1902–1983) profesor de economie politică, director al secţiunii “Finanţe internaţionale” a Universităţii Princeton între 1960-1971, scrie: “liberalul pune libertatea mai presus de orice alt scop social, şi nu va consimţi niciodată la limitarea libertăţii–economice politice sau intelectuale–poate, decât ca mijloc în realizarea mai completă a altei libertăţi”.

Factorii care compun structura dezvoltării economice rapide sunt în strânsă interdependenţă. Poate cel mai important este gradul mare de libertate economică, în care includem regimul liberal de iniţiativă. În condiţii de libertate economică mare, economia este preponderent privată şi bazată pe libera iniţiativă. Acest fapt, (insuficient singur) contribuie la accelerarea ritmului de dezvoltare.

La polul opus, “protecţionismul şi politicile economice intervenţioniste nu au dovedit a fi remediul pentru creşterea prosperităţii naţiunilor (Peter Thomas Bauer: 1915-2002, economist, membru al Academiei Britanice). Bauer s-a plasat singur în tradiţia marilor libertarieni. Pentru el, esenţa dezvoltării constă în expansiunea alegerilor individuale, iar rolul statului este cel de a proteja viaţa, libertatea şi proprietatea. Potrivit lui Bauer, pericolul asistenţei constă în întărirea puterii guvernului, conduce la corupţie, la alocarea greşită a resurselor, şi erodează societatea civilă.

În final, este foarte elocventă o analiză a nerespectării principiilor liberale în economia românească postrevoluţionară, pentru a avea o imagine destul de clară a cauzelor eşecului:

• Proprietatea privată, rolul ei în angrenajul economic, a fost greu de înţeles de către cei care au adoptat şi/sau aplicat legi. O mare parte a terenurilor şi caselor naţionalizate au ajuns greu sau deloc în posesia foştilor proprietari. Au ajuns, frecvent proprietari, foşti privilegiaţi ai regimului trecut, care încearcă să se acomodeze şi să fie participanţi ai economiei de piaţă, dar cu reguli în afara concurenţei loiale şi a moralităţii;
• Statul român, incapabil de reforme reale pe principii reale, a devenit un stat fiscal, blocând libera iniţiativă;
• Statul a manifestat reflexe dirijiste moştenite, intervenind neprofesional şi neinspirat. În contextul vidului legislativ şi al încercărilor - reuşite – de deturnare a proprietăţilor, de înlăturare a proprietarilor legitimi şi a bătăliei pentru fondurile fixe din economie, rezultatul final a fost dezastruos pentru independenţa economică a României.