SEPARAŢIA PUTERILOR ÎN STAT

Cea mai celebră descriere a instituţiilor statului liberal se găseşte  în „Spiritul legilor” (De l’esprit des lois – 1748) al lui Montesquieu (1689-1755), cel care a aşezat problematica statului liberal sub semnul separaţiei puterilor în stat. Această temă este discutată în contextul definirii libertăţii politice şi a relaţiei ei cu Constituţia.

Autorul constată că sensul libertăţii politice este divers, ea desemnând atât posibilitatea de a răsturna un tiran, cât şi pe cea de alegere a guvernanţilor. Mai mult de atât, arată Montesquieu, libertatea a fost asociată fiecărei forme de guvernare: cei care au trăit în monarhie au atribuit-o monarhiei, în republică–republicii, în democraţii–democraţiei. El propune o definiţie nouă, generală, a libertăţii, care să facă abstracţie de forma de guvernare: „Într-un stat, adică într-o societate în care există legi, libertatea nu poate consta decât în a putea să faci ceea ce trebuie să vrei şi în a nu fi constrâns  să faci ceea ce nu trebuie să vrei ... Libertatea este dreptul de a face tot ceea ce îngăduie legile; iar dacă un cetăţean ar putea face ceea ce legile interzic, el şi-ar putea pierde libertatea, întrucât şi ceilalţi ar avea o asemenea putere”.

Libertatea politică conţine două condiţii esenţiale: ea există numai acolo unde este moderaţie, şi respectiv, unde nu se abuzează de putere (puterea limitează puterea).

„O Constituţie poate fi astfel alcătuită, încât nimeni să nu fie constrâns să facă lucrurile la care legea nu-l obligă, şi să nu le facă pe cele pe care legea i le îngăduie”. Montesquieu a înţeles că regimurile, deşi au acelaşi scop-conservarea, diferă mult prin scopurile lor secunde: Roma-extinderea teritorială, Sparta-războiul, China-liniştea publică, Polonia-independenţa fiecărui cetăţean. Potrivit lui, exista şi un stat care avea drept scop libertatea: Anglia.

În capitolul „Despre Constituţia Angliei” Montesquieu vorbeşte despre trei puteri diferite, care trebuie să rămână separate: „Totul ar fi pierdut dacă acelaşi om sau acelaşi corp de guvernanţi – fie el al nobililor sau al poporului – ar exercita aceste trei puteri: puterea de a face legi, puterea de a executa hotărârile publice şi puterea de a judeca infracţiunile sau litigiile dintre particulari”.

John Stuart Mill (1806–1873) unul dintre cei mai influenţi gânditori liberali ai secolului al XIX-lea a descris drumul sinuos al procesului intelectual prin care liberalismul a întâlnit democraţia. În lucrarea „Despre libertate” („On liberty”, 1859), unul dintre textele de referinţă ale doctrinei liberale, Mill preciza că tema reflecţiei sale nu este libertatea voinţei, ci libertatea civilă sau socială, o chestiune veche care ar fi divizat omenirea din totdeauna. În eseul său despre libertate, el evocă distincţia dintre antic şi modern. Libertatea antică era protecţia împotriva tiraniei, care pleca de la ideea că puterea era necesar un rău, nu un rău necesar, iar cârmuitorii nişte adversari ai supuşilor. El „modernizează” istoria antică, văzând în dobândirea unor drepturi individuale, în limitarea puterii sau în principiul consimţământului, notele specifice ale libertăţii grecilor şi romanilor.

Timpurile moderne, modifică relaţia guvernanţilor cu guvernaţii, prin reprezentativitate. Progresele reprezentativităţii au determinat, potrivit lui Mill, un regres în privinţa limitării puterii, căci liberalismul european a neglijat iniţial posibilitatea ca naţiunea să se „tiranizeze” singură: „conducătorii să fie efectiv răspunzători în faţa naţiunii, să poată fi prompt destituiţi de ea, şi atunci naţiunea îşi poate permite să le încredinţeze puterea, putând ea însăşi dicta felul în care urmează să fie folosită această putere”... „S-a constatat acum, că expresii ca «autoguvernarea» sau «puterea exercitată de popor asupra lui însuşi» nu exprimă adevăratele stări de fapt. «Poporul» care exercită puterea nu este totdeauna unul şi acelaşi cu poporul asupra căruia se exercită ea; şi «autoguvernarea» de care se vorbeşte, nu este guvernarea fiecăruia de către sine însuşi, ci a fiecăruia de către toţi ceilalţi. În plus, voinţa poporului, înseamnă practic, voinţa unei părţi, care este cea mai numeroasă sau cea mai activă parte a poporului, a majorităţii, sau a acelora care au reuşit să se facă recunoscuţi drept majoritate; poporul, aşadar, poate voi să oprime o parte a sa, iar precauţiile luate împotriva acestei oprimări sunt la fel de necesare ca şi precauţiile luate împotriva oricărui alt abuz de putere”. Mill considera că protecţia împotriva tiraniei majorităţii impune recunoaşterea unui spaţiu al independenţei individuale, al securităţii private, chiar dacă limitele acestui spaţiu nu pot fi descrise teoretic, ci trebuie negociate practic: „există o limită dincolo de care imixtiunea opiniei publice în sfera de independenţă a individului nu mai este legitimă; a găsi această limită şi a o apăra împotriva oricărei încălcări este o condiţie indispensabilă ca şi protecţia împotriva despotismului politic.”

Sir John Dalberg-Acton, şef de catedră a secţiei de istorie modernă a Universităţii Cambridge spunea: “Răul omniprezent al democraţiei este tirania majorităţii, sau, mai degrabă a acelui partid, nu întotdeauna majoritar, care reuşeşte, prin forţă sau fraudă, în alegeri”.

Secolul XX a schimbat peisajul economic, social şi politic al lumii. Marea criză din anii 1929-1933 a demonstrat că liber-schimbismul are slăbiciunile sale, şi că economia liberă de piaţă poate genera dezechilibre.

Jean Touchard (1918-1971), politolog şi istoric francez, în  lucrarea “Histoire des idées politiques” (1959) a realizat un studiu foarte aprofundat al  tuturor marilor gândiri politice de-a lungul timpului. S-a reţinut clasificarea făcută diferitelor curente liberale raportate la mediile sociale în cauză:

Secolul XVIII

- Liberalismul aristocratic francez;

- Liberalismul aristocratic englez;

- Utilitarismul politic francez;

- Utilitarismul politic englez;

Secolul XIX (în sens larg: 1789-1914)

- Gândirea revoluţionară liberală;

- Liberalismul burghez  francez;

- Liberalismul burghez  englez sau Liberalismul şcolii de la Manchester;

- Naţionalismul liberal;

- Liberalismul imperialist francez;

- Liberalismul imperialist englez;

- Liberalismul imperialist american;

Secolul XX

- Neo-liberalismul;

- Liberalismul keynesian (acei pe care Anglo-Saxonii îi numesc azi Liberali);

- Neo-conservatorismul  liberal, sau Şcoala de la Chicago.

Sir Karl Raimund Popper (1902-1994) a fost un filozof englez de origine austriacă, considerat unul din cei mai mari filozofi ai ştiinţei din secolul al XX-lea. Fondator al raţiona-lismului critic împotriva determinismului istoric, s-a opus oricărei forme de scepticism, convenţionalism şi relativism în ştiinţă şi în activitatea umană în general, a susţinut ideea unei societăţi deschise (The Open Society and Its Enemies - 1945 ), ca adversar implacabil al totalitarismului sub orice formă. El a introdus în discursul liberal o temă cu adevărat nouă. În viziunea sa, marele adversar al democraţiei este chiar etimologia numelui ei, care ascunde o gravă problemă morală. Autorul „Societăţii deschise” a reluat detaliat lectura anticilor, dar spre deosebire de Mill, care atribuia grecilor câteva din descoperirile liberalilor englezi, a afirmat tranşant că democraţia nu a fost niciodată ceea ce spuneau filozofii greci despre ea, adică o putere a poporului. Grecii au denumit diferitele forme de administraţie statală,  propunându-şi să afle care dintre formele de guvernământ sunt preferabile :

Monarhia – domnia unui singur om bun;

Tirania - unui singur om, rău;

Aristocraţia - domnia unor oameni puţini şi buni;

Oligarhia – domnia unor oameni puţini şi mai puţini buni;

Democraţia – domnia poporului, a celor mulţi, a mulţimii; în acest caz, conform lui Platon, există o singură formă, care este rea, deoarece printre cei mulţi, există întotdeauna mulţi oameni răi. Platon porneşte de la întrebarea „cine trebuie să conducă în stat? Cine trebuie să exercite puterea dominantă?” El răspundea: ”Trebuie să conducă cel mai bun”.

Popper afirmă că filosofia politică construită în jurul întrebării „cine trebuie să conducă” este greşită. El propune o nouă întrebare „cum se guvernează” ? Astfel, pendularea între democraţie şi tiranie se transformă la o mişcare între guvern moral şi guvern imoral.

„Democraţiile nu sunt forme de suveranitate populară, ci în primul rând instituţii prevăzute să ne apere împotriva dictaturii. Ele nu îngăduie o conducere de tip dictatorial, o acumulare de putere, ci caută să limiteze puterea statului. Este vital, în acest sens, ca o democraţie să rămână deschisă posibilităţii de a destitui guvernul fără vărsare de sânge, atunci când acesta ne violează drepturile şi îndatoririle specifice, dar şi atunci când politica sa ni se pare nedreaptă sau nepotrivită.”

Libertatea politică este bazată pe iniţiativă privată liberă şi pe piaţă liberă. Controlul economiei de către stat poate dezechilibra echilibrul democratic, prin privarea opoziţiei de mijloace economice. Liberalul neoclasic stabileşte primordialitatea libertăţii economice, în absenţa acesteia neputându-se crea şi susţine libertatea exprimării, a presei, a credinţei, etc…

Libertatea economică nu există fără dreptul la proprietate privată, pilon al doctrinei liberale. Raportul dintre libertate şi proprietate este biunivoc: proprietatea permite libertăţii să se exteriorizeze, iar proprietatea în lipsa proprietăţii este un nonsens.