Liberalismul, libertatea economică și dezvoltarea

Cea mai pregnantă teorie economică liberală a fost elaborată de scoţianul Adam Smith (1723-1790), autor al „Avuţiei Naţiunilor”–1776, adept al „filozofiei etice”. În viziunea lui Smith, individul care-şi urmăreşte interesele economice personale, acţionează în interesul întregii comunităţi. Acest lucru este posibil, numai într-o societate liberă, într-o economie liberă cu o piaţă competitivă şi o legislaţie justă.

În modelul lor economic, clasicii economiei de piaţă recunoşteau rolul statului, dar nu unul de intervenţionism, ci cel de asigurare a unui cadru juridic valabil pus în aplicare de o administraţie credibilă. Menirea principală a instituţiilor statului este cea de protecţie a individului împotriva acţiunilor arbitrare, exercitate fie de alte persoane, fie de stat însuşi. Secolul XX a adus o amplificare enormă a intervenţionismului statului în domeniul social. Datorită mai ales dezvoltării asigurărilor sociale, s-au format noile state ale bunăstării.

În perioada intervenţionistă de după primul, dar mai ales după al doilea război mondial, s-a exagerat în multe ţări cu serviciile sociale ale statului. Finanţarea acestor servicii a devenit incertă şi a apărut necesitatea operării unor corecturi.

Intervalul 1945-1975 este cunoscută sub numele de cei „treizeci de ani glorioşi”, în care Europa a cunoscut o perioadă fără precedent de creştere, stabilitate şi coeziune. Condiţiile economice şi sociale înregistrate în această perioadă au fost remarcabile:

• Ritmul anual de creştere a PIB la nivelul UE a fost de 4.6% (3.8% pentru PIB/locuitor);
• Standardul de viaţă a crescut rapid: de la un nivel al PIB/loc în UE, în 1950, reprezentând 40% din nivelul înregistrat în SUA, la peste 70% în 1973;
• Inflaţia (măsurată prin deflatorul consumului privat) şi rata şomajului au rămas scăzute, la 4% şi, respectiv, 2%.

Începând cu 1973, după cei 30 de ani glorioşi, a urmat o perioadă de creştere încetinită şi de instabilitate macroeconomică, sistemul de protecţie socială conceput anterior fiind tot mai greu de gestionat. Interesant este faptul că aceşti „30 de ani glorioşi” nu au fost rezultatul capitalismului individualist şi liber-schimbist, ci al intervenţionismului şi protecţionismului statului.

Deşi Europa interbelică a oscilat între diverse influenţe ale doctrinelor extremiste, Ludwig von Mises şi Friedrich von Hayek s-au menţinut purtători de drapel ai crezului liberal. Mises crede că doctrina poate da roade oricând şi oriunde, dereglările ce pot apărea nu ţin prea mult de liberalism. După Hayek, oamenii sunt inegali, dar statul nu este îndreptăţit să intervină. Egalitatea reclamă doar aceeaşi şansă de reuşită, imixtiunea statului fiind justificată doar de încălcarea legilor. Statul lui Hayek este activ doar pe terenul legislativului nu şi pe cel al economiei.

Cel mai bun stat, după Mises şi Hayek, este acela care guvernează cel mai puţin.

Milton Friedman (1912-2006) profesor de economie la Universitatea Chicago, laureat al premiului Nobel pentru economie (1976), considerat principalul reprezentant al “şcolii de la Chicago”, a economiei de dreapta, de piaţă liberă, a afirmat: “Ca liberali, considerăm libertatea individului sau, poate, a familiei, drept ţelul suprem în judecarea relaţiilor sociale”.

Fritz Machlup, (1902–1983) profesor de economie politică, director al secţiunii “Finanţe internaţionale” a Universităţii Princeton între 1960-1971, scrie: “liberalul pune libertatea mai presus de orice alt scop social, şi nu va consimţi niciodată la limitarea libertăţii–economice politice sau intelectuale–poate, decât ca mijloc în realizarea mai completă a altei libertăţi”.

Factorii care compun structura dezvoltării economice rapide sunt în strânsă interdependenţă. Poate cel mai important este gradul mare de libertate economică, în care includem regimul liberal de iniţiativă. În condiţii de libertate economică mare, economia este preponderent privată şi bazată pe libera iniţiativă. Acest fapt, (insuficient singur) contribuie la accelerarea ritmului de dezvoltare.

La polul opus, “protecţionismul şi politicile economice intervenţioniste nu au dovedit a fi remediul pentru creşterea prosperităţii naţiunilor (Peter Thomas Bauer: 1915-2002, economist, membru al Academiei Britanice). Bauer s-a plasat singur în tradiţia marilor libertarieni. Pentru el, esenţa dezvoltării constă în expansiunea alegerilor individuale, iar rolul statului este cel de a proteja viaţa, libertatea şi proprietatea. Potrivit lui Bauer, pericolul asistenţei constă în întărirea puterii guvernului, conduce la corupţie, la alocarea greşită a resurselor, şi erodează societatea civilă.

În final, este foarte elocventă o analiză a nerespectării principiilor liberale în economia românească postrevoluţionară, pentru a avea o imagine destul de clară a cauzelor eşecului:

• Proprietatea privată, rolul ei în angrenajul economic, a fost greu de înţeles de către cei care au adoptat şi/sau aplicat legi. O mare parte a terenurilor şi caselor naţionalizate au ajuns greu sau deloc în posesia foştilor proprietari. Au ajuns, frecvent proprietari, foşti privilegiaţi ai regimului trecut, care încearcă să se acomodeze şi să fie participanţi ai economiei de piaţă, dar cu reguli în afara concurenţei loiale şi a moralităţii;
• Statul român, incapabil de reforme reale pe principii reale, a devenit un stat fiscal, blocând libera iniţiativă;
• Statul a manifestat reflexe dirijiste moştenite, intervenind neprofesional şi neinspirat. În contextul vidului legislativ şi al încercărilor - reuşite – de deturnare a proprietăţilor, de înlăturare a proprietarilor legitimi şi a bătăliei pentru fondurile fixe din economie, rezultatul final a fost dezastruos pentru independenţa economică a României.