Liberalism și democrație

Etapele distincte în dezvoltarea istorică, diversitatea punerii în practică, contribuţiile din unghiuri diferite, au dat naştere la o adevărată „familie” a gândirii liberale, animate de acelaşi ideal, libertatea. Aristotel spunea despre democraţie că este sistemul în care fiecare face ce vrea.

Henri-Louis Bergson (1859– 1941) scriitor şi filosof francez, membru al Academiei Franceze, spunea că “democraţia e singurul sistem compatibil cu libertatea şi demnitatea umană, dar are un viciu incurabil: nu are criterii de selecţie a valorilor. Cu alte cuvinte, democraţia poate fi interpretată ca un triumf al cantităţii, care generează o criză axiologică”

În aceeaşi idee, filozoful Petre Ţuţea afirma: “democraţia e sistemul social în care face fie-care ce vrea şi în care numărul înlocuieşte calitatea…Triumful cantităţii împotriva calităţii. … nu pot să rămân indiferent la incapacitatea democraţiei de a asigura selecţiunea naturală a valorilor. Democraţii gândesc corpul social aritmetizat: numără capetele toate şi unde e majoritate, hai la putere. Sufragiul turmei! În democraţie, numai întâmplarea naşte un mare şef. Asta e părerea mea despre democraţie.”

O definiţie severă a democraţiei o dădea şi regretatul lider liberal Horia Rusu (1952 – 2001), spunând: “Democraţia este exploatarea minorităţii de către majoritate”, făcând referire la impunerea deciziei prin numărul superior de voturi. Astfel, o minoritate informată, mai bună cunoscătoare a legislaţiei, a drepturilor şi îndatoririlor, a regulilor democratice, nu va putea beneficia în mod real de exercitarea propriului drept de a alege, în faţa unei majorităţi de multe ori manipulate, care cedează  frecvent în faţa „argumentelor” populiste, ajungând să voteze împotriva propriilor interese.

Tezele formulate la începuturi, au fost numite ca formând liberalismul clasic, dar continuă să formeze „nucleul tare” al curentului.

Michel de Montaigne-Delecroix (1533-1592) scriitor şi filozof francez, a analizat lumea prin propria judecată, şi a făcut ca scrierile sale să fie mai accesibile decât cele ale oricărui alt scrii-tor renascentist. Scrierile sale au influenţat în mod direct scriitori începând cu William Shakespeare la Ralph Waldo Emerson, sau de la Jean-Jacques Rousseau la Friedrich Nietzsche. El a  propus o reconstrui-re a interpretării condiţiei umane din perspectiva moralităţii. Montainge a pledat pentru afirmarea excelenţei naturii umane şi în consecinţă a dreptului omului la libertate. Această libertate se poate baza pe înţelepciunea ce rezultă numai din cunoaştere:  a naturii, pe de o parte, a naturii umane, pe de altă parte. Adunarea informaţiilor, nu are voie să fie doar un simplu act de stocare a lor, ea trebuie să ajute la formarea unui nou mod de a gândi, rezultând nu doar un cap plin de cunoştinţe ci unul bine organizat, rezultat al efortului de a se forma pe sine.

René Descartes (1596-1650), cunoscut şi sub numele latin Cartesius, filozof şi matematician francez, şi-a publicat opera capitală „Meditationes metaphysicae”, (Meditaţii metafizice, 1641), la Paris, în latină; traducerea franceză apare în 1647, tot la Paris, revăzută de Descartes însuşi. Tot el este autorul conceptului filozofic „Cogito ergo sum” („cuget deci exist”)  apărut în „Discurs despre metodă” (1637) la sfârşitul perioadei Renaşterii, punctând astfel începutul unei noi etape în istoria culturii umanităţii: perioada modernă.

Pornind de la conceptul de bază „libertate” construcţia filozofică a dat naştere la câteva postulate fundamentale:

- motorul dezvoltării economice este libertatea, nu reglementarea;

- egoismul este o virtute, determinând individul să îşi urmărească interesul;

- calculul permanent între bine şi rău, între câştig şi pierdere, pentru a ajunge la optim, alături de interesul personal, subiectul activităţii economice este individul, logic şi rece, imoral la nevoie, entitate abstractă ruptă de mediul social şi animat în principal de maximizarea profitului;

- proprietatea privată este baza sistemului instituţional. Ea reglementează raporturile contractuale dintre indivizi, ca principale centre de decizie. Statul joacă un rol minim, prezenţa lui fiind reclamată de asigurarea cadrului legal, necesar afirmării libertăţii de acţiune a individului, liberei iniţiative şi liberei concurenţe. Ele dau naştere pieţei, care alături de proprietate sunt cele două componente de bază ale sistemului instituţional.

Libertatea poate fi definită, în sens larg ca absenţa constrângerilor de orice natură. În cadrul ideologiei liberale aceasta capătă valenţe deosebite, iar în acest sens, putem analiza operele a doi mari filosofi politici, Thomas Hobbes şi John Locke, ambii susţinători ai teoriei contractului social. În centrul acestei teorii stă concepţia conform căreia guvernământul legitim este produsul artificial al acordului voluntar al unor agenţi morali liberi. Altfel spus, nu există autoritate politică - naturală, aşa cum există drepturi naturale.

Conceptul de libertate în accepţiunea lui Thomas Hobbes (1588-1679) se remarcă cel mai bine în cea mai importantă scriere, „Leviathan ”-ul. Aceasta lucrare, tablou complet al filosofiei lui Hobbes, propune totodată o teorie a cunoaşterii, o teorie juridică, o teorie politică şi o teologie. Prima parte este „Despre om”, cea de a doua „Despre republică”, a treia „Despre religia creştină”, a patra „Despre împărăţia umbrelor”.

În concepţia lui Hobbes, prin libertate se înţelege, conform sensului propriu al cuvântului, absenţa piedicilor externe, care adesea îl lipsesc pe om de o parte a puterii sale de a face ceea ce ar dori, dar care nu-l pot stânjeni să-şi folosească puterea rămasă, asa cum îi dictează judecata şi raţiunea. Astfel putem vorbi şi despre dreptul natural pe care scriitorii îl numesc „jus naturalle”. Acesta reprezintă libertatea fiecărui om de a-şi folosi puterea după propria voinţă, pentru conservarea naturii sale, altfel spus, a propriei vieţi. Filosoful susţine că poporul trebuie să se supună celor care deţin puterea atât timp cât le este asigurată protecţia. Pentru a-şi susţine afirmaţia, acesta invocă starea naturală, care este caracterizată de domnia libertăţii şi a egalităţii. Într-o astfel de stare, toti indi-vizii au dreptul natural de a face ceea ce doresc şi nimeni nu este născut cu o poziţie socială mai înaltă decât celălalt. Dar această stare naturală este dominată de rivalitate, neîncredere şi vanitate. Rivalitate, deoarece oamenii care îşi doresc acelaşi lucru vor deveni duşmani, iar agresorul nu se teme decât de forţa altor oameni.

Din aceasta decurge o neîncredere generalizată, prudenţa impunând oamenilor să anticipeze şi să acţioneze împotriva posibililor agresori. Acestui context i se mai adaugă aşteptarea individului ca ceilalţi să îl stimeze tot atât pe cât se stimează el însuşi, şi doreşte să obţină recunoaşterea valorii pe care el crede că o are. În dorinţa de a-şi atinge acest scop, individul este capabil a merge până la a face rău celorlalţi. Dacă vrea să realizeze pacea, fiecare individ trebuie să cedeze o parte a dreptului său natural către ceilalţi, având convingerea că toţi vor face la fel, pe baza unei raţiuni care-şi are rădăcinile în nevoia de a trăi împreună. Se impune astfel oamenilor un contract, cedând o parte a dreptului natural nelimitat, unui stat a cărui menire fundamentală este să vegheze la apărarea ordinii sociale, să garanteze prin pedepse că nimeni nu va încălca legile, şi nu va viola contractul stabilit.

John Locke (1632-1704) a fost un filosof şi om politic englez, continuator al liniei empiric-materialiste a lui Bacon şi Hobbes, fundamentând orientarea senzualistă în teoria cunoaşterii. Opera celebră a lui J. Locke, care a exercitat foarte mari influenţe, se intitulează  „Eseu asupra intelectului omenesc”. Locke crede că puterea supremă în stat trebuie să revină unui organism a cărui funcţie esenţială este aceea de a da legi. Nu este necesar să funcţioneze reunit permanent, pentru că ar avea tendinţa să se implice în problemele concrete ale societăţii. Suveranitatea organului legislativ ar fi dată doar de  elaborarea şi adoptarea legilor. De aplicarea lor, precum şi de administrarea problemelor publice, este necesară o altă componentă a puterii, subordonată legislativului, şi anume puterea executivă. Aceasta trebuie să aplice legile înspre realizarea binelui public. Pentru Locke, executivul trebuie să beneficieze de o prerogativă în conducerea treburilor interne ale statului. În această construcţie, Locke prefigureză existenţa unei a treia puteri, nedefinită, „învecinată” cu executivul, dar care să facă parte din administraţia statului. Această construcţie filozofică este considerată foarte importantă, fiind punctul de plecare al discuţiilor secolelor viitoare şi care au avut ca obiect separarea puterilor în stat.

 Liberalismul clasic, reprezentat (şi) de John Locke, nu a exclus rolul statului. În acţiunea politică, el este ghidat de legi, ceea ce mai târziu va da naşterii noţiunii de „stat de drept”. În anii următori, piaţa liberă a fost promovată de adepţii liberalismului sub sloganul „Laissez-nous faire” – François Le Gendre, comerciant din St.Malo (1680), la care mai târziu, Quesnay a adăugat „Ne pas trop gouverner”, sau „Laissez faire” - René de Voyer, Marquis d'Argenson (1736), şi „Laissez faire et laissez passer, le monde va de lui même!” Vincent de Gournay, marquis de Gournay (1712-1759), considerat reformator al economiei franceze.