Omul este o persoana capabilă să intre în comuniune cu Creatorul său. Ideea de comuniune cu cineva presupune să ai ceva în comun împreună cu acea persoană.
Poate unii se vor întreba pe bună dreptate: “Ce poate avea în comun omul cu Dumnezeu ?“ Răspunsul la această întrebare poate fi numai acesta: Omul portă în sine chipul lui Dumnezeu. Conform adevărului relevat în Sfânta Scriptură, la creaţie, Dumnezeu a zis: “Să facem om după chipul şi asemănarea noastră“ (Facere 1, 26). Ce înseamnă oare acest “chip al lui Dumnezeu în om?“ Nu altceva decât sufletul omenesc, cel care ne diferenţiază pe noi oamenii de restul creaturilor. Latura aceasta duhovnicească din om îl ridică pe acesta deasupra celorlalte vietăţi deoarece numai noi suntem capabili să conştientizăm gesturile făcute, dovedim sentimente raţionale şi avem o voinţă nemaîntâlnită la alte specii.
După ce l-a aşezat pe om în grădina Raiului, Dumnezeu I-a cerut acestuia un singur lucru: “Din toţi pomii din Rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!“ (Facere 2, 16-17). Deci, Dumnezeu i-a cerut strămoşului nostru, Adam să postească, să se înfrâneze de la roadele pomului în cauză. Ceea ce s-a întâmplat după primirea poruncii este cunoscut de către toată lumea. Neînfrânarea şi neascultarea i-au adus omului îndepărtarea de Stăpânul cerului şi al pământului, boli, suferinţe şi chiar moartea. Îndepărtarea de Dumnezeu a avut menirea de a zidi un perete despărţitor între noi şi El, care ne îndurerează pe toţi şi ne face să ne întrebăm: “Ce s-ar fi întâmplat dacă strămoşii noştri nu ar fi mâncat ? “ Gustând din pomul cu pricina, omul a ajuns să cunoască şi răul, căci până atunci se afla exclusiv în prezenţa Binelui absolut.
Reiese limpede din cele mai sus menţionate cum că, la asemănarea cu Dumnezeu se putea ajunge numai şi numai prin efort propriu, prin învingerea ispitei care venea din exterior, deci printr-o formă de post uşor.
Cea mai simplă definiţie dată postului spune că acesta este înfrânarea de la mâncare şi băutură pentru o anumită perioadă de timp din motive religios-morale.
Renunţarea la aceste produse nu se face pe motiv că ele ar fi rele sau necurate, ci pentru înfrânarea trupului. Postul ţine în frâu poftele trupeşti şi ajută trupul şi sufletul în lupta cu păcatul. Postul se mai constituie şi ca o expresie a căinţei pentru păcatele săvârşite, dar este şi o formă de jertfă pe care creştinul I-o aduce lui Dumnezeu. Postul nu are drept scop nimicirea trupului, nici slăbirea acestuia, ci dimpotrivă, întărirea lui în lupta contra patimilor, pentru a evita “plata păcatului“, care este moartea (Romani 6, 23).
Sfântul Apostol Pavel ne demonstrează că “lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii…” (Efeseni 6, 12). Mântuitorul Iisus Hristos Însuşi , le-a spus ucenicilor Săi, care nu au reuşit să vindece pe un tânăr bolnav, chinuit de demoni, că “acest soi de diavoli nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post“ (Matei 17, 21) .
Postul de alimente îşi dovedeşte şi o utilitate medicală, mulţi medici subliniindu-i importanţa şi recomandându-l pacienţilor lor. Există şi un grup, ce-i drept restrâns de persoane, care susţin că “postesc“ pentru a obţine o anumită “performanţă” în slăbire. Nimeni nu exclude caracterul dietetic al postului, dar principalul motiv pentru care creştinul posteşte este dorinţa de a se uni cu Dumnezeu.
Postul nu trebuie privit ca o povară, ci se prezintă ca un prilej de pregătire pentru întâlnirea creştinului cu Dumnezeu şi cauzează multă bucurie. Mântuitorul ne învaţă în acest sens că “femeia când e să nască, se întristează, fiindcă a sosit ceasul ei; dar după ce a născut copilul, nu-şi mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s-a născut om în lume.” (Ioan 16, 21). Această pregătire îşi demonstrează necesitatea cu atât mai mult cu cât, în viaţa de zi cu zi simpla vizită a unei persoane dragi implică o pregătire şi o atenţie specială. Câtă fericire trăieşte cineva când îşi întâmpină prietenul pregătit din toate punctele de vedere! Ori dacă unui semen de-al nostru este foarte normal să îi acordăm această atenţie, cu atât mai mult terbuie să fim pregătiţi când este vorba de întâlnirea cu Dumnezeu, căci înaintea lui Dumnezeu nu ne putem prezenta oricum. Foarte grăitoare este o cântare bisericească din perioada Postului Mare, care spune aşa: “Cămara Ta, Mântuitorul meu, o văd împodobită şi îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa; luminează-mi haina sufletului meu, dătătorule de lumină şi mă mântuieşte!“.
Postul este deci o perioadă de pregătire sufletească şi trupească în viaţa creştinului, care are în vedere îmbunătăţirea vieţii noastre spirituale. Dacă postul nu ne face mai buni, mai iertători, mai îngăduitori cu ceilalţi, am postit degeaba. De postit posteau şi fariseii din vremea Domnului Hristos. Scopul pentru care posteau însă aceştia nu era unirea cu Dumnezeu, ci posteau pentru a culege laudele semenilor lor. Dumnezeu iubeşte postul şi rugăciunea atunci când sunt sincere, adevăr ilustrat în Predica de pe Munte: “Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatăl tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Matei 6, 16-18).
Nu puţine sunt persoanele care caută diferite scuze pentru a nu posti. Este dreptul fiecărui creştin să postească sau să nu postească. Biserica scuteşte de la post copiii, bolnavii şi bătrânii. Cu toate acestea, se cunosc foarte multe familii creştine în care postului îi este acordată cinstea cuvenită şi, cu toată nevoia de a le asigura cele necesare pentru creştere copiilor, le este drag postul tuturor şi postesc şi aceştia.
Dumnezeu și-a trimis Unicul Fiu în lume, Acesta şi-a sacrificat propria viaţă pentru fericirea noastră, dar nu a forţat niciodată mâna nimănui. El, în iubirea Sa infinită, a accentuat mereu libertatea omului: “Cine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze Mie“ (Marcu 8, 34). Omul, la rândul său, conştientizând jertfa supremă a Mântuitorului, simte să răspundă iubirii neţărmurite a lui Dumnezeu cu iubire şi, fără îndoială că o formă de manifestare a acesteia este şi postul creştin.
Îmbuibarea pântecelui ne face mai greoi în lupta cu păcatul, motiv pentru care a posti nu înseamnă a consuma necumpătat alimente vegetale, căci aceasta se numeşte tot lăcomie, despre care Sfântul Ioan Scărarul spune: “Cunoaşte omule că de multe ori dracul se aşează în stomac şi nu-l lasă pe om să se sature, chiar de ar mânca tot Egiptul şi ar bea Nilul întreg“.
În cartea Apocalipsei, întâlnim următoarea chemare: “Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine “(Apocalipsa 3, 20). Alegerea ne aparţine în totalitate. Numai de noi depinde dacă dorim să deschidem uşa sufletului Celui care este “Calea, Adevărul şi Viaţa“ (Ioan 14, 6). Noi ne putem pregati cămara sufletului prin post, rugăciune, Spovedanie şi Împărtăşanie, sau să rămânem în continuare cramponaţi în zbuciumul cotidian şi îl refuzăm. Un lucru este însă sigur: El bate!
Sfintele Paşti nu sunt tocmai departe, iar perioada rămasă este propice pentru pregătire. Cuvintele “Astăzi ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binecuvântarea şi blestemul. Alege viaţa ca să trăieşti tu şi urmaşii tăi” (Deuteronom 30, 19) sunt mai actuale ca oricând. Trăim într-o societate în care se caută modele. Ele există, important este să ştim unde să le căutăm ! Găsiţi-le, urmaţi-le şi fiţi fericiţi căci “cu noi este Dumnezeu!!!“
frumoasa incursiune in lumea credintei.
RăspundețiȘtergereas mentiona ca adevaratele modele suntem noi, asta daca ne intelegem rostul si rolul pe acest pamant si daca vrem cu adevarat sa ne invatam lectiile de viata.
cu respect, F.M.