Limbajul manipulator şi provizoratul istoric

Discursul politic de calitate subînţelege existenţa unui autor, posesor al unui dar natural, cu o zestre genetică sau una cultivată: cultură, oratorie, dicţie, calm, stăpânire de sine, chiar şi toleranţă şi de multe ori, ... inspiraţie.

Omul politic nu este şi nu poate fi întotdeauna un orator dăruit. La noi sunt mulţi care se cred înzestraţi pentru arta asta. În realitate, sunt extrem de puţini cei dotaţi şi mai puţini cei care înţeleg acest adevăr. Tot în zona speciilor rare şi bineînţeles insuficient respectate sunt oamenii care scriu discursurile.

Nume importante în politica românească sunt oameni care şi-au construit cariera politică, în cea mai mare parte, bazându-se pe discurs şi nicidecum pe realizări. Trist este să descoperi care este calitatea discursului practicat de aceştia. Şi asta spune ceva despre ei, dar mai ales despre electoratul nostru.

Cu aproape 2500 de ani în urmă, Platon cugeta asupra unor adevăruri atemporale! Sunt demne de amintit câteva aforisme:

“Un tiran trebuie să-i ţină sub strictă observaţie pe oamenii curajoşi, cu viziune sau inteligenţi… Curăţind oraşul de alţi potenţiali conducători, tiranul promovează mediocritatea printre cetăţeni.” şi

“Una din pedepsele pentru refuzul de a participa la viaţa politică este aceea că vei ajunge să fii condus de inferiorii tăi.”

Politicienii români de azi nu au fost paraşutaţi pe tărâmul mioritic. Ei erau aici. De fapt, sunt produsul celor mai siniştri ani antiintelectuali ai României, cei dintre 1947 şi 1989. Acest adevăr explică drumul sinistru, împotriva intereselor ţării, parcurs până azi. În realitate, putem afirma la 21 de ani de la Revoluţie, despre evenimentul respectiv, că a anunţat, sub masca democraţiei, sau sub un surogat de democraţie, transferul bogăţiei statului în mâini private, dar în ale urmaşilor celor care nu aveau nimic în 1945. Aceasta este de fapt adevărata miză a jocului de glezne din politica românească. Politica este doar modalitatea, conceperea legilor şi aplicarea lor defectuoasă necesitând limbajul adecvat scopului propus. Ceea ce explică parţial calitatea limbajului de azi.

Strigătul de luptă comunist „Noi nu ne vindem ţara”, izbucnit la începutul anilor 90, nu era doar consecinţa unei mentalităţi. Era o lozincă menită să asigure timpul necesar controlului asupra mijloacelor fixe ce urmau să fie însuşite de „cine trebuie”. Trebuiau discreditate partidele istorice şi menţinută ignoranţa cu privire la istoria României, intituţia monarhică în general şi meritele monarhiei româneşti în particular. Interzicerea intrării în ţară a unui cetăţean român, Regele Mihai de România, a fost un indiciu pe care nu l-am înţeles mulţi ani. În acea perioadă, bufoni din politica românească, l-au numit înadins Mihai de Hohenzollern pentru a menţine treze reflexele de xenofobie şi antimonarhismul cultivate în comunism.

Scenariile care trebuiau să discrediteze instituţia monarhică au populat spaţiul audio/vizual cu tot felul de regi şi împăraţi din zona mediocrităţii: regele Cioabă, împăratul Iulian, regele Hagi, regine ale muzicii, prinţese fără pedigree, stele care nu au strălucit niciodată, dive care nu au nimic divin, etc. Nici măcar în crizele de naţionalism nu am auzit vreodată acelaşi titlu acordat oamenilor cu merite excepţionale: zeul apelor Ivan Paţaichin, regina echilibrului Nadia Comăneci, regele virtuozităţii Ion Voicu, prinţul daltei Constantin Brâncuşi, regele miturilor Mircea Eliade şi mulţi alţii.

Tot pe acest areal, ultima manipulare este legată de Prinţul Paul de Hohenzollern, nerecunoscut legal şi la nivelul tuturor monarhiilor europene de a fi descendent cu drepturi pe linia regalităţii româneşti, iar înmulţirea apariţiilor acestuia în mass-media sub numele Paul de România, dovedeşte jocul, actorii şi ţelul. Simplul fapt că şi penalul Bercea Mondialu, autoproclamat preşedinte al ţiganilor din România este în preajma politicului, dovedeşte că orice nebuloasă din afara pricipiilor este bună pentru obţinerea de voturi.

Spuneam că politicienii şi calitatea lor sunt produsul societăţii româneşti.

Este foarte important de amintit un episod care vorbeşte de la sine despre nivelul de cunoaştere al jocului democratic la toate nivelurile din societatea românească, încă mediu propice multor artificii:

În „finala” cursei prezidenţiale din 2009, într-o dezbatere televizată, urmărită de milioane de oameni, în care erau faţă în faţă cei doi candidaţi, moderatorul a pus întrebări ce nu aveau absolut nimic de-a face cu responsabilităţile viitorului Preşedinte al României. Iar candidaţii au răspuns la fel de dezinvolt pe cât de dezinvolt îi urmărea o ţară întreagă.

Întrebările vizau exclusiv guvernarea, care trebuie asigurată conform Constituţiei de Primul-ministru şi Guvern. Administrarea politică a României este sarcina Guvernului, tot aşa cum legea trebuie să iasă din mâna Parlamentului. A întreba pe altcineva decât guvernanţii ce anume vor face în administrarea ţării, înseamnă a încuraja încălcarea legii fundamentale şi a sfida instituţiile publice. Manipulare creeată pe calapodul viitorului preşedinte jucător sau prostie?

Începând cu 1990, primul adversar al multor politicieni a fost a patra putere în stat, iar tratarea ei ca duşman, nu doar ca simplu critic, a început cu expresia devenită celebră „o anumită parte a presei”. Demonizarea a devenit acerbă în paralel cu începutul atacării şi compromiterii Parlamentului, adică a instituţiei supreme a democraţiei. În acest registru, s-a chemat populaţia la vot, ca literă constituţională, simulându-se participarea ei la modernizarea instituţiilor ţării, prin modificarea structurii Parlamentului. Teoretic, un gest constituţional. Dar al Constituţiei încălcate la tot pasul.

Intoxicarea populaţiei cu varianta Parlamentului unicameral, redus numeric, este şi va fi greu de combătut, nu datorită absenţei contraargumentelor, multe şi serioase, ci a dificultăţii de a prezenta documente, un istoric al instituţiei, tradiţii, realităţile lumii din 2011, atât de frecvent şi pe toate posturile, precum s-a făcut dezinformarea.

Astăzi discursul nostru politic se vântură între mediocritate, grobianism, logoree, şi frază agramată. Poţi cere un discurs corect construit, unor oameni politici care au serioase dificultăţi în acordarea subiectului cu predicatul?

Putem oare să vorbim despre specializarea limbajului pe tărîmul răului?

Manipularea se desfăşoară la tot pasul, încercând a se păstra electoratul captiv, în acelaşi timp cu dispersarea susţinătorilor oponenţilor, sau trecerea lor măcar în rândul indecişilor, dacă nu în cel al absenţilor electorali. După 50 de ani de comunism, afirmaţia sinistră “ăsta e de-al nostru”, demonstrează nivelul scăzut de pretenţii cu privire la calităţile şi nivelul pe care trebuie să le întrunească un adevărat lider politic.

Aducerea în derizoriu a oponenţilor şi a gesturilor lor, se bazează, din nefericire, pe lipsa de reacţie cognitivă a electoratului. Platon, despărţea emoţiile de judecată. Corect. La noi mesajele emoţionale sunt folosite pentru a întuneca judecata. Emoţiile iraţionale sunt mai uşor de provocat decât cele raţionale.

În paleta largă a manipulării populaţiei este de menţionat şi ascunderea unei părţi din adevăr. Este minciuna prin omisiune care dă un nou înţeles, sau aruncă o altă lumină, diferită, asupra intenţiilor şi gesturilor adversarului politic.

Lipsa de transparenţă a actului de guvernare, precum şi din administraţiile locale, premeditată şi întreţinută, este însoţită ulterior de prezentarea trunchiată a informaţiilor şi a măsurilor luate.

În faţa unor jurnalişti din ce în ce mai specializaţi, politrucul strâns cu uşa, recurge la divagaţii de la subiectul discuţiei spre teme periferice, spre greşelile celorlalţi, cu o perorare continuă până obţine renunţarea la întrebarea iniţială .

Clasa politică românească a transformat politica într-un spectacol. Electoratul s-a transformat astfel, din nefericire în spectatori care ridică din umeri a neputinţă, deşi este vorba de pielea lor, prezentul şi viitorul lor şi al copiilor lor. Marxismul spunea că masele scriu istoria. Noi avem politicieni care nu fac istorie şi mase scoase în afara istoriei. Cât de mult efort depus în direcţia doborârii adversarului, în locul construcţiei propriu-zise ! Avem politicieni atât de proşti, încât nu îşi dau seama că se poate fura şi într-o ţară bogată, şi puternică. Se tot spune că “Politica e curvă”. Afirmaţia nefericită, a fost probabil, inventată special să blocheze simţurile şi iniţiativele spectatorului circului politic care nu va mai conştientiza că un compromis politic nu e obligatoriu să depăşescă graniţa moralităţii şi în nici un caz a legalităţii. Prostituatele sunt mult mai corecte. Relaţia lor contractuală cu clientul, bazată pe cerere şi ofertă, încearcă să mulţumească ambele părţi. În realitate, politica este, în acelaşi timp, ştiinţă şi artã după cum o descrie C. Wright Mills în lucrarea “Imaginaţie sociologică”, în capitolul intitulat “Despre politică”.

În ţara noastră, părintele sociologiei, Dimitrie Gusti este cel care a susţinut că politica este o artă, mai ales sub aspectul echilibrării şi îmbinării mijloacelor şi scopurilor care iau naştere din specificul vieţii sociale. Distanţa uriaşă dintre valoarea cuvîntului scris de filozofi şi prestaţiile reale din jurul nostru, m-a făcut să folosesc în titlu cuvântul “provizorat”.

Politicienii români nu au căutat să analizeze în profunzime înţelesul expresiei „eşichier politic”, ca trimitere şi la jocul de şah. Ei nu au jucat şah, s-au purtat ca la fotbal: au înjurat, au apelat la lovituri din afara regulamentului, dând la glezne, inclusiv colegilor de partid. Politicianul român nu s-a mulat pe formatul instituţiilor în care a ajuns sau a fost numit, ci a încercat să formeze instituţia după amprenta sa, de multe ori, blocând-o sau deturnând-o de la scopul existenţei ei. Toate aceste elemente stau la baza încremenirii noastre în timp, nu doar la cauza insucceselor economice.

M-a durut când din numele Ministerului Mediului s-a îndepărtat sintagma „dezvoltare durabilă”. Conceptul lipseşte complet de pe tărâmul politic românesc, unde poluarea a atins cote greu de imaginat.

Începând cu decembrie 1989, am pus la baza noii construcţii, prea multă minciună. Nu am fost capabili să construim veriga continuităţii cu societatea clădită până în 1947. Costrucţia care a rezultat, stă într-o rână, gata să se prăbuşească. Şi va strivi nişte noţiuni devenite deja firave din cauză inaniţiei la care le-au supus politicienii: onoare, loialitate, demnitate, principialitate, generozitate, modestie ...