Când spun aşezare rurală, îmi amintesc de satul copilăriei mele, situat în bazinul mijlociu al Târnavei Mici şi îmi revin în memorie versurile lui Lucian Blaga:
“Lângă sat, iată-mă iarăş
Prins cu umbrele tovarăş
Toate-s altfel, omul, leatul
Dup-atâţi prieri şi toamne
Neschimbat ca Tine, Doamne
Aur scutură alunul
Fluer zice, cade fumul
Greerii părinţilor
Molcom cântă, molcom mor
Cu aroma ca veninul
Aminteşte-mi-se arinul
Mult mă mustră frunza-ngustă
Vântul lacrima mi-o gustă…”
Satul este cea mai veche formă de aşezare umană. El nu trebuie supus transformării, astfel încît originea trebuie să fie veşnic aceeaşi: ca alunul, ca frunza, care-l mustră pe cel ce se aproprie schimbat de satul iniţial. Satul modern de azi, este o lume în care nu mai există factori supraordonatori şi subordonaţi ai culturii şi civilizaţiei sale.
Omul contemporan şi ţăranul implicit tot caută, pentru a se moderniza, adică să imite ce a văzut peste gard, la vecini, la oraş. Prima schimbare se poate observa la nivelul arhitecturii: adio integrare în mediu, adio simbioza dintre ambianţă şi origine. Prin mintea tuturor trece un singur gând: să dispară diferenţa dintre sat şi oraş, şi nu doar la nivel de confort, ci mai degrabă la nivelul mentalităţii.
Apelativul “bă, ţărane!” s-a impus în ultimul timp ca insultă gravă şi des întâlnită încît originea ţărănească devine un motiv de ruşine.
Dezbrăcaţi de straiele lor şi luaţi de lângă bisericile lor spre a deveni muncitori la oraş, văduviţi de ogoarele lor, ţăranii mureşeni şi-au pierdut inocenţa caracteristică. Acea puritate care acum 60 de ani i-ar fi făcut să ridice din umeri, dacă ai fi strigat batjocoritor: “băi, ţăranilor!”. Aşa că se încearcă câştigarea privilegiului de lepădare a numelui de ţăran. Vor face faţă oare “bătrânele aşezări rurale mureşene” pretenţiilor europene? Nimeni nu neagă existenţa, încă din antichitate, a locuirii acestor zone, fapt datorat bogăţiei şi frumuseţii peisajului.
Dar peste toate acestea a trecut aripa nemiloasă a timpului şi satele mureşene au devenit îmbătrânite, depăşite moral de noua evoluţie post-decembristă. Omul modern, cetăţean al Europei Unite, înţelegând greşit trecerea de la o societate comunistă la una capitalistă, si-a pus amprenta peste tot, recurgând la defrişări neraţionale, o necontrolată depozitare a reziduurilor, creşterea cazurilor de braconaj cinegetic sau piscicol… toate acestea fiind determinate de “fuga după bani” şi lipsa de informare a populaţiei pe tema dezvoltării durabile.
Atâta timp cât zecile de distilării îşi deversează reziduurile organice (borhot) direct în apa râurilor şi a afluenţilor, de la numeroase gospodării, dejecţiile animale iau calea apei, populaţia încă depozitează reziduurile pe malul apelor, iar PET-urile, dozele de aluminiu, pungile sau sacii de plastic cu reclame scrise în limbi străine, plutesc sau stau agăţate de rădăcinile de pe malurile râurilor şi concurează cu…din ce în ce mai puţine vietăţi acvatice…, te anunţă că totuşi ai fost vizitat de “turişti de ocazie” şi nu numai…
Aripa nemiloasă a timpului a trecut şi peste tradiţiile folclorice şi “râsetele copiilor”, care sunt tot mai puţin auzite, copiii fiind reţinuţi în faţa televizorului sau a calculatorului, jocurile în natură fiind tot mai puţine, iar acei “copii cu obraji roşii şi frumoşi ca nişte îngeri” devin tot mai apatici şi lipsiţi de viaţă, dar…tradiţiile folclorice nu se lasă doborâte.
Este nevoie de un suflu nou, e nevoie de investitori şi manageri pricepuţi! Este nevoie să privim şi să învăţăm de la alţii, pentru ca elementele cadrului natural şi tradiţiile folclorice să fie asociate, iar aşezările rurale să atingă treptat un nivel de dezvoltare încît să putem trece de pretenţiile cetăţenilor europeni. Astfel îmi imaginez satele mureşene, pline de turişti, cu o agricultură şi industrie ecologică, cu aşezări curate şi o populaţie informată ecologic şi nu numai, cu zâmbetul pe faţa copiilor, adulţilor şi bătrânilor, aşa cum era odinioară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu