EFECTELE TRANSHUMANŢEI PE VERSANTUL SUDIC AL MUNŢILOR FĂGĂRAŞ

Cuvinte cheie: transhumanţă, păstorit, stână, comarnic, mutătoare, faţa muntelui, dosul muntelui, Făgăraş.

I. Caracteristici generale

 Masivul Făgăraş, şi în mod deosebit versantul sudic se înscrie în categoria munţilor  văratici (Mara Popp, 1933) datorită expunerii sudice, însoririi, dezvoltării plaiurilor prelungi acoperite cu pajişti de mare valoare nutritivă. Toponimia atestă prezenţa umană şi continuitatea acesteia încă din perioada medievală (Constantinescu-Mirceşti, 1976, Alexandrescu şi colaboratorii, 1994). Sosirea ungurenilor din Mărginimea Sibiului (poienari) după 1700-1750 a marcat apogeul păstoritului, perioadă ce s-a prelungit până după 1900, când activităţile forestiere în bazinul Argeşului s-au intensificat.
Peisajul zonei analizate are drept coordonate:

-          marea dezvoltare a suprafeţelor de nivelare acoperite de pajişti alpine şi subalpine, în special pe nivelele Râu Şes I, II;

-          marea densitate a izvoarelor alimentate din fruntea marilor mase de grohotişuri (densitate medie 20-25 izvoare pe km²);

-          marea densitate a potecilor şi drumurilor de plai (densitate medie de peste 3-4 km la 100 km²);

-          limita superioară a pădurii de molid ce variază altimetric între 1400 m (antropică, în preajma stânelor) şi 1800-1850 m (limită climatică);

-          marea densitate a stânelor (2-3 pe km²) al căror optim altimetric este situat la 1700 m, mai sus cu 300 de m decât pe versantul nordic (umbrit); după Mara Popp (1933) acestea apar pe paliere altimetrice variate, între 1000- 1900 m, cu cea mai mare concentrare la limita superioară a pădurii.

Tipologic, versantul sudic al Făgăraşului se încadrează în tipul păstoritului agricol cu stâna la munte (Vuia, 1980).

Păstoritul este o activitate de tradiţie care s-a menţinut şi după 1990 în peisajul munţilor Făgăraş, deşi efectivele de animale s-au micşorat. Rolul de centre pastorale tradiţionale deţinut de localităţi ca Arefu, Căpăţâneni, Turburea, Corbeni, Poienari, Brădet, Galeş s-a păstrat şi în prezent, deşi tradiţiile au fost afectate sub presiunea altor activităţi ca de pildă exploatarea pădurii, construcţiile hidroenergetice, traficul rutier şi turismul. Scăderea efectivelor de animale a generat în condiţiile menţinerii aceloraşi stâne şi drumuri pastorale un efect benefic asupra peisajului montan, practicile abuzive fiind întâlnite în areale tot mai restrânse.

Astăzi din multiple cauze păstoritul este în regres. În anii 1950-1960, prin exproprierea marilor moşii şi împroprietărirea ţăranilor în sate departe de locul lor de origine păstoritul a suferit mult. Cea mai afectată a fost transhumanţa, care, prin colectivizarea de după anii 50 şi cultivarea suprafeţelor, păşunile s-au restrâns, oierii au început să abandoneze ciobănia, astfel încât vechile organizaţii-cuiburi păstoreşti s-au divizat. Marii proprietari de oi au dispărut mai ales după 1990, iar cei care mai păstrează tradiţia nu posedă mai mult de  50-60 de capete de ovine. De regulă ciobanii îşi vărează oile la munte (3-4 luni/an) şi le iernează în satele de sub munte.

Deşi apărut mai târziu decât pe versantul nordic, păstoritul de pe versantul sudic (plaiuri mai domoale, păşuni mai extinse) s-a extins repede fiind prezent în toţi munţii. Păstorii de aici erau numiţi ungureni şi pământeni, dovadă sunt satele dublete de pe văile Topolog, Argeş, Vâlsan (Căpăţâneni Ungureni şi Pământeni, Oeşti Ungureni şi Pământeni, Albeşti Ungureni şi Pământeni etc.). Ungurenii sunt cei care au venit de prin părţile Sibiului şi s-au instalat pe versantul sudic al Masivului Făgăraş, iar Pământenii constituiau populaţia băştinaşă care îşi purtau turmele până în zona alpină: arefanii, corbenarii, turburenii, oeştenii, brădeţenii, albeştenii fiind cei mai reprezentativi.

Un rol important în economia montană l-au avut şi îl au stânele, care în general au fost amplasate în vecinătatea pădurii pentru obţinerea lemnului de construcţie şi foc şi în apropierea unei surse de apă. Pe versantul sudic stânele au apărut mai târziu decât pe cel nordic, în bazinele principalelor văi: Capra, Buda, Vâlsan, Râul Doamnei etc.

Rol important în amplasarea acestora l-a avut şi îl au versanţii cu expoziţii sudice sau sud-estice (faţa muntelui), unde stânele urcă mai sus. Urmărind graficul de corelaţie între numărul stânelor, saivanelor şi altitudine se constată că cea mai mare frecvenţă a stânelor se află în cadrul treptei hipsometrice de 1600-1800 m (22 stâne). De asemenea ecuaţia dreptei  de regresie polinomială are un coeficient de corelaţie de numai 30 % (foarte slab), fiind evidentă influenţa pe care o are relieful în repartiţia aşezărilor pastorale (fig. 1). 

Majoritatea stânelor sunt plasate la limita superioară a pădurii (stânele de pe masivele Jorzea, Năneasa, Lespezi, Piscul Negru, Lipitoarea Ciocanului, Ciocanu, Coastele Mari, Oticul, Râiosu, Ţuica etc.), dar există situaţii în care stânele sunt amplasate în areale defrişate, în poienile de munte: stâna din Poiana Zănoagei (1680 m), Poiana Scroafa (1580 m) Poiana Lăcşor (1420 m) etc., sau amplasate în arealele ocupate cândva de păduri, dar ulterior doborâte de furtuni, uscate, arse: stânele din bazinul Limpedea (Mărăcinu, Moliviş, Pleaşa Oii etc.), Valea lui Stan (Râncurea), Călugăriţa şi chiar situate pe culoarele de vale: Capra, Buda, Podul Giurgiului, oglinda Lacului Vidraru etc. În sectorul glaciar există o singură stână, în circul Moldoveanu, în prezent dezafectată.

În afară de stâne, în masivul Făgăraş pe versantul sudic caracteristice sunt bordeiele, reprezentând mici adăposturi pentru ciobanii care păzesc oile sterpe, mieii şi berbecii separaţi de restul turmei. Bordeiele sunt amplasate de regulă pe văile şi în circurile glaciare (pe valea Muşeteica, pe valea Capra etc.) unde păşunile au valoare nutritivă scăzută şi condiţiile climatice sunt mai aspre, în comparaţie cu mânzările (oile care se mulg) care pasc în jurul stânelor (unde iarba e mai grasă) şi chiar în pădure (unde găsesc adăpost). La unele stâne de pe versantul sudic (Ciocanu, Jorzea, Robiţa, Capra etc.) apar şi vitele mari, fapt important, cu implicaţii asupra modului de exploatare pastorală. Alte elemente indicatoare ale activităţii pastorale pe versantul sudic făgărăşean sunt marcajele ciobăneşti; acestea sunt construite din lespezi de piatră, au formă piramidală şi au rolul de a marca hotarul dintre stâne sau de a marca căile de deplasare a ciobanilor şi a turmelor pe timp nefavorabil (ceaţă, furtună, viscol).

Se poate spune că aceste marcaje pastorale fac legătura între sat şi munte cu zona alpină înaltă. Pe de altă parte păstoritul a menţinut o tradiţie şi o toponimie specifică cu o valoare ştiinţifică şi turistică deosebită, insuficient cunoscute şi popularizate (apelative vechi: oierit, târlă, târlit, târlaşi, stăuină, baci, cioban, strungar, mânzărar, sterpar, stână, saivan, saia, strungă, comarnic, mutătoare, areapă etc., cât şi toponime legate de păstorit: culmile Pleaşa Oii, Ţuica, Lipitoarea Ciocanului, Oticu, Muntele Comarnic, Florea, Coaste etc.).

Toponimele au apărut odată cu activitatea pastorală şi s-au transmis din generaţie în generaţie. Termenul de plai este prezentă şi astăzi pe versantul sudic sub formă de oronime şi apelative. Plaiul Pleşei, Plaiul Oii, Plaiul Strâmbei, Plaiul Lăcşorului etc.; deasemenea toponimul poiană este foarte răspândit, marcând suprafeţe defrişate în scopul instalării saivanelor şi a stânelor: Poiana Zănoaga, Poiana Lăcşor, Poiana Mărăcine, Poiana Scroafa Mare, Poiana Scroafa Mică etc.; se întâlnesc şi oronime care atestă activităţile stânei: Piscul Mutătoarei, Comarnic etc.; apar şi denumiri ale formelor de relief (vârfuri, văi, culmi), care arată activitatea din arealul respectiv: Izvorul Mioarelor, Vf. Scroafa, Pârâul Caprelor, Poiana Scroafa Mare, Valea Porcului etc. Unele denumiri evidenţiază numele unor ciobani, proprietatari de munte pe care le poartă unele forme de relief: Piscul lui Turcu, Culmea Muşetescu, Muntele Florea, Valea Leana, Izvorul lui Anghel, Izvorul lui Radu  etc.

 

Foto 1 Amenajare pastorală pe izvorul Moldoveanu

Amplu proces pastoral cu caracter transhumant, desfăşurat în munţii Făgăraş, şi-a pus amprenta asupra mediului montan, cu precădere în partea sa superioară (foto 1). Între sec. al XIX-lea şi sec. XX (mai ales în prima sa parte) s-a produs extinderea suprafeţelor de păşunat, prin tăieri, defrişări şi incendieri, pentru a asigura hrana turmelor de oi şi capre din ce în ce mai numeroase. Cele mai mari modificări asupra vegetaţiei naturale au fost făcute în etajul carpatic superior în special la limita superioară a pădurii şi-n etajul subalpin. Defrişările făcute au culminat cu cele din 1948, când printr-un ordin al fostelor CAP-uri regionale, o mare parte a jnepenişurilor de pe versanţii sudici ai  munţilor Făgăraş au dispărut, rămânând doar pâlcuri izolate sau fragmentate.

Sunt numeroase drumurile de munte care urcă pe crestele secundare până în golul alpin, folosite în scop pastoral, apoi mulţimea sălaşelor, a stânelor şi saivanelor folosite pentru creşterea animalelor şi cositul fânului, care se găsesc în arealele defrişate de tipul poienilor din apropierea limitei superioare a pădurilor din munţii Făgăraş. Prin suprapăşunare îndeosebi cu oi, vegetaţia ierboasă este îndepărtată favorizând eroziunea, compactizarea şi degradarea solului. Circulaţia pe diferite poteci a animalelor (mai ales a  oilor) a dat naştere şi a intensificat procesele de degradare a terenurilor. Păşunatul iraţional şi intensiv a determinat o scădere calitativă a păşunilor şi distrugerea pe alocuri a solului, etc. După 1990 presiunea antropică prin păşunat în spaţiul montan a scăzut mult, prin împuţinirea efectivelor de oi.

Construirea de căi de comunicaţie îndeosebi a şoselelor forestiere, a drumurilor de căruţă, a dus la secţionarea versanţilor mai ales în treimea lor inferioară. Aceste tăieri de versant coroborate cu înlăturarea pădurii, stimulează destul de puternic dinamica de versant (alunecări în pătura de dezagregare, şiroire şi torenţialitate) şi produce modificări de albii (scăderea eroziunii lineare în favoarea transportului, urmate de acumulări puternice). Drumurile de căruţă şi chiar potecile din lungul versanţilor create de om şi de animale, constituie aliniamente de accelerare a morfodinamicii de versant (şiroiri, torenţialitate, curgeri noroioase) cu modificarea şi degradarea peisajului.

Prin pendularea realizată an de an (sat- munte -sat), etajul alpin şi subalpin a suferit modificări :

-          prin păşunatul excesiv al unor plante cu valoare nutritivă ridicată, acestea au dispărut, astfel locul lor a fost luat de către ţăpoşică (Nardus stricta), plantă cu valoare nutritivă scăzută (pajişti secundare);

-          prin suprapăşunat, versanţii abrupţi situaţi sub golurile alpine au suferit degradări datorate proceselor geomorfologice care s-au instalat cu uşurinţă, ca urmare a lipsei unui covor vegetal adecvat (distrus prin suprapăşunat);

-          pentru extinderea suprafeţelor de păşunat, limita superioară a pădurii a fost coborâtă datorită tăierilor masive a arboretelor de molid şi a incendierii subarbuştilor din etajul subalpin (foto 2);

-          specii de plante şi animale au dispărut (Tisa- Taxus baccata) sau sunt afectate de păstorit (Capra neagră- Rupicapra rupicapra, floarea de colţ- Leontopodium  alpinum) etc.; 

 

       Foto 2 Asociații de jneapăn arse

II. Concluzii

Cele mai mari modificări asupra vegetaţiei naturale au fost făcute în special  la limita superioară a pădurii; etajul pădurii de molid a suferit transformări profunde, molidişurile tinere fiind defrişate în proporţii foarte mari. Defrişări masive s-au făcut după 1950, când o mare parte a jnepenişurilor de pe versantul sudic al Masivului Făgăraş au dispărut, rămânând doar pâlcuri izolate.

În contextul în care păstoritul reprezintă încă o activitate însemnată este necesară o evaluare corectă a raportului dintre potenţial şi utilizarea acestuia. Proiectele ecologice elaborate în contextul planurilor de amenajare regională pot prevedea extinderea rezervaţiilor naturale şi chiar declararea unui parc naţional. Acestea ar impune restrângerea spaţiului de păşunat şi chiar desfiinţarea unui mare număr de stâne. Totuşi o gestiune corectă, durabilă a peisajului ar presupune conservarea atât a naturii cât şi a elementelor de valoare istorică şi etnografică ce au la bază o tradiţie de peste 300 de ani, inclusiv a experienţei localnicilor privind utilizarea echilibrată a fondului pastoral.

BIBLIOGRAFIE

DIGARD, J-P., (1974), La vie pastorale à Bonneval – sur – Arc (Haute-Maurienne), Rev. Géogr. regionale d¢ethnologie -Le monde alpin et rhodanien, n.2-4, p. 120–138.

DUCLOS, J.-C., PITTE, A., (1994), L'homme et le mouton dans l'espace de la transhumance, Glénat, Grenoble.

LOUP, J., (1963), L¢exploitation des alpages dans les Alpes, Revue de Géography Alpine, Grenoble.

MORARIU, T., (1942), Păstoritul în Alpii Francezi şi în Carpaţi, Sociologie Românească, An IV, 7-12, Bucureşti.

NEDELEA, A., MIHAI B., (1999), Implicaţii geografice ale activităţilor pastorale pe versantul sudic al Masivului Făgăraş (Bazinul Argeşului), Geografia în contextul dezvoltării contemporane, Napoca Star, Cluj.

POPP, MARA, (1933), Contribuţiuni la viaţa pastorală din Argeş şi Muscel, BSRRG, LII, Bucureşti.

VLAD, SORINA, VIŞAN, GH., (1994), Consideraţii toponimice asupra activităţii pastorale din Carpaţii Meridionali, I-a Conferinţă Regională de Geografie "Cercetări geografice în spaţiul carpato-danubian", Timişoara.

VUIA, R., (1980), Tipuri de păstorit la români, Studii de etnografie şi folclor, Ed. Minerva, Bucureşti.

***, (1999), Transhumances, Revues L`Alpe, nr. 3, Musee Dauphinois, Glenat, Grenoble.